Ovidiu Drâmba, în cartea Istoria culturii şi civilizaţiei, face o succintă, dar edificatoare prezentare a educaţiei în lumea greacă.
Sistemele educative în cele două state greceşti, Atena şi Sparta, erau fundamental opuse.
În statul spartan copilul aparţinea familiei numai până la vârsta de 7 ani; după care un spartan era total la dispoziţia statului până la vârsta de 60 de ani. Educaţia spartană consta în exerciţii fizice dure şi antrenament militar, urmărindu-se să i se formeze copilului sau tânărului un desăvârşit spirit de disciplină, de supunere oarbă, precum şi capacitatea de a suporta cele mai absurde privaţiuni fizice: umblând desculţi şi cu capul ras, antrenându-se complet goi, mâncând mizerabil şi insuficient, dormind pe o saltea de trestie şi adeseori fiind biciuiţi numai pentru a se deprinde să suporte durerea. În rest, o instrucţie intelectuală absolut minimă (şi de care foarte probabil că nu toţi copiii beneficiau); scris-citit, eventual câteva noţiuni elementare de aritmetică şi de muzică militară. Viaţa permanentă de cazarmă ducea la practica curentă şi în mod deschis a pederastiei. Fetele primeau şi ele o instructie pre-militară: alergări, marşuri, luptă, aruncarea discului şi a suliţei.
Cu totul diferită era educaţia copiilor şi a tinerilor în Atena. Tatăl dispunea de educaţia copiilor până la vârsta de 18 ani. Mamele, secondate uneori de sclavele casei, se îngrijeau de creşterea lor. La vârsta de 7 ani începeau şcoala. La Atena, dar nu şi în alte părţi ale lumii greceşti, legile prevedeau obligaţia statului de a se ocupa de instrucţiunea copiilor ca de o esenţială problemă civică. Dar aici, chiar dacă n-ar fi obligaţi părinţii să-şi dea copiii la şcoală, această obligativitate deriva dintr-un obicei. Fapt este ca încă de la începutul secolului al V-lea î.Hr. puţini ţărani din statul atenian mai rămăseseră analfabeţi.
Statul atenian suporta cheltuielile şcolare numai pentru copiii orfani de război. Părinţii îşi trimiteau copiii la şcoala particulară, singura formă existentă, ţinută de un învăţător. Acesta le preda- în casa lui sau sub porticele oraşului – noţiuni de scris-citit, de aritmetică şi de muzică, timp de cinci, şase sau şapte ani; nu mai mult pentru că după vârsta de 14 ani educaţia fizică lua aproape complet locul educaţiei intelectuale. Elevii scriau pe tăbliţe cerate (în epoca elenistică – pe foi de papirus) texte literare şi elemente de aritmetică, limitate la cele patru operaţiuni (tabla înmulţirii exista încă din timpul lui Pitagora).
Locul principal în programa şcolară îl deţineau poeţii Solon, Hesiod şi, în primul rând, Homer, pentru că aceştia puteau influenţa asupra formării morale şi politice a viitorului cetăţean. Studiul muzicii corale şi instrumentale (lira înaintea tuturor, dar şi harpa sau flautul) dezvoltau în tineri simţul auto-controlului, al moderaţiei, al măsurii şi, prin formaţia corală, de pildă, al participării la viaţa colectivităţii. Imnurile şi cântecele dedicate zeilor, eroilor sau învingătorilor la Jocurile Olimpice contribuiau de asemenea la formarea şi cultivarea sentimentelor cetăţeneşti. Iar educaţia fizică le fortifica corpul în vederea fie a îndeplinirii îndatoririlor militare, fie a oricărei alte activităţi din viaţa civilă, mai ales manuale.
Scoala din Atena
Cei ce dispun de mijloace îşi continuau studiile la şcolile sofiştilor şi ale retorilor. Această unică formă de învăţământ superior avea un scop eminamente practic: să-i înveţe pe tineri arta elocinţei şi tehnica convingerii publicului printr-un bine studiat sistem şi un întreg arsenal de argumente şi de formulări abile. Aceasta era un lucru indispensabil celui care se pregătea pentru viaţa politică sau pentru activitatea din tribunale. În schimb, alte discipline nu erau considerate indispensabile: celebrul profesor de retorică Isocrate (436-338 î.Hr.) susţinea că, de exemplu, geometria, astronomia sau ştiinţele naturale n-au nici o valoare educativă, întrucât nu au nici un efect asupra vieţii practice, sociale, şi nici asupra destinului oamenilor; dimpotrivă, forma filozofică de învăţământ are prin excelenţă acest caracter practic, întrucât dă tânărului pregatirea şi îi formează capacitatea de a judeca şi de a-i conduce pe ceilalţi.
Toate aceste forme de învăţământ erau rezervate numai băieţilor; educaţia fetelor, care se făcea exclusiv în familie, se reducea la gospodărie, la tors şi la ţesut. Abia mai târziu, în perioada elenistică, femeia va putea primi o oarecare cultură. În epoca clasică, o femeie care ar fi urmărit să-şi facă o educaţie culturală şi artistică ar fi fost bănuită că este de o moralitate foarte dubioasă.
sursa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu