Educatia in Grecia antica

Ovidiu Drâmba, în cartea Istoria culturii şi civilizaţiei, face o succintă, dar edificatoare prezentare a educaţiei în lumea greacă.

Sistemele educative în cele două state greceşti, Atena şi Sparta, erau fundamental opuse.



În statul spartan copilul aparţinea familiei numai până la vârsta de 7 ani; după care un spartan era total la dispoziţia statului până la vârsta de 60 de ani. Educaţia spartană consta în exerciţii fizice dure şi antrenament militar, urmărindu-se să i se formeze copilului sau tânărului un desăvârşit spirit de disciplină, de supunere oarbă, precum şi capacitatea de a suporta cele mai absurde privaţiuni fizice: umblând desculţi şi cu capul ras, antrenându-se complet goi, mâncând mizerabil şi insuficient, dormind pe o saltea de trestie şi adeseori fiind biciuiţi numai pentru a se deprinde să suporte durerea. În rest, o instrucţie intelectuală absolut minimă (şi de care foarte probabil că nu toţi copiii beneficiau); scris-citit, eventual câteva noţiuni elementare de aritmetică şi de muzică militară. Viaţa permanentă de cazarmă ducea la practica curentă şi în mod deschis a pederastiei. Fetele primeau şi ele o instructie pre-militară: alergări, marşuri, luptă, aruncarea discului şi a suliţei.

Cu totul diferită era educaţia copiilor şi a tinerilor în Atena. Tatăl dispunea de educaţia copiilor până la vârsta de 18 ani. Mamele, secondate uneori de sclavele casei, se îngrijeau de creşterea lor. La vârsta de 7 ani începeau şcoala. La Atena, dar nu şi în alte părţi ale lumii greceşti, legile prevedeau obligaţia statului de a se ocupa de instrucţiunea copiilor ca de o esenţială problemă civică. Dar aici, chiar dacă n-ar fi obligaţi părinţii să-şi dea copiii la şcoală, această obligativitate deriva dintr-un obicei. Fapt este ca încă de la începutul secolului al V-lea î.Hr. puţini ţărani din statul atenian mai rămăseseră analfabeţi.



Statul atenian suporta cheltuielile şcolare numai pentru copiii orfani de război. Părinţii îşi trimiteau copiii la şcoala particulară, singura formă existentă, ţinută de un învăţător. Acesta le preda- în casa lui sau sub porticele oraşului – noţiuni de scris-citit, de aritmetică şi de muzică, timp de cinci, şase sau şapte ani; nu mai mult pentru că după vârsta de 14 ani educaţia fizică lua aproape complet locul educaţiei intelectuale. Elevii scriau pe tăbliţe cerate (în epoca elenistică – pe foi de papirus) texte literare şi elemente de aritmetică, limitate la cele patru operaţiuni (tabla înmulţirii exista încă din timpul lui Pitagora).

Locul principal în programa şcolară îl deţineau poeţii Solon, Hesiod şi, în primul rând, Homer, pentru că aceştia puteau influenţa asupra formării morale şi politice a viitorului cetăţean. Studiul muzicii corale şi instrumentale (lira înaintea tuturor, dar şi harpa sau flautul) dezvoltau în tineri simţul auto-controlului, al moderaţiei, al măsurii şi, prin formaţia corală, de pildă, al participării la viaţa colectivităţii. Imnurile şi cântecele dedicate zeilor, eroilor sau învingătorilor la Jocurile Olimpice contribuiau de asemenea la formarea şi cultivarea sentimentelor cetăţeneşti. Iar educaţia fizică le fortifica corpul în vederea fie a îndeplinirii îndatoririlor militare, fie a oricărei alte activităţi din viaţa civilă, mai ales manuale.


Scoala din Atena
Cei ce dispun de mijloace îşi continuau studiile la şcolile sofiştilor şi ale retorilor. Această unică formă de învăţământ superior avea un scop eminamente practic: să-i înveţe pe tineri arta elocinţei şi tehnica convingerii publicului printr-un bine studiat sistem şi un întreg arsenal de argumente şi de formulări abile. Aceasta era un lucru indispensabil celui care se pregătea pentru viaţa politică sau pentru activitatea din tribunale. În schimb, alte discipline nu erau considerate indispensabile: celebrul profesor de retorică Isocrate (436-338 î.Hr.) susţinea că, de exemplu, geometria, astronomia sau ştiinţele naturale n-au nici o valoare educativă, întrucât nu au nici un efect asupra vieţii practice, sociale, şi nici asupra destinului oamenilor; dimpotrivă, forma filozofică de învăţământ are prin excelenţă acest caracter practic, întrucât dă tânărului pregatirea şi îi formează capacitatea de a judeca şi de a-i conduce pe ceilalţi.

Toate aceste forme de învăţământ erau rezervate numai băieţilor; educaţia fetelor, care se făcea exclusiv în familie, se reducea la gospodărie, la tors şi la ţesut. Abia mai târziu, în perioada elenistică, femeia va putea primi o oarecare cultură. În epoca clasică, o femeie care ar fi urmărit să-şi facă o educaţie culturală şi artistică ar fi fost bănuită că este de o moralitate foarte dubioasă.

sursa

Cele mai bizare morti din istorie

Moartea este prin definiţie un subiect mereu născător de discuţii interminabile, presupuneri şi controverse. Cu atât mai mult decesele marilor personalităţi care au marcat istoria şi lumea, per ansamblu. Multe dintre acestea au avut parte de un sfârşit demn de a fi reţinut, bizar, neaşteptat, deseori inexplicabil şi fără doar şi poate, interesant.

O simplă trecere în revistă a deceselor bizare ale marilor personalităţi, scoate în evidenţă un fapt deosebit de interesant şi de intrigant: Mare parte dintre aceşti oameni care au marcat multe domenii de activitate au sfârşit în situaţii şi conjuncturi atipice unor decese „clasice”.

Dacă în cazul majorităţii oamenilor moartea survine de obicei din cauza bătrâneţii, bolilor, accidentelor mortale sau crimelor, la oamenii faimoşi Doamna cu Coasa alege uneori să vină sub forme absolut neaşteptate.


Probabil prima personalitate istorică care a părăsit Pământul într-un mod în care nu s-a aşteptat niciodată a fost Draco, un legiuitor din Atena, care în anul 620 înainte de Hristos era într-atât de iubit de cetăţenii oraşului stat, încât într-o bună zi aceştia au ales să-şi exprime recunoştinţa faţă de el aruncând asupra lui sub formă de daruri, sute de haine scumpe şi pălării până când îndrăgitul legiuitor a fost în cele din urmă sufocat şi a muritîn mijlocul teatrului din Egine sub un uriaş maldăr de haine.

Sursa foto: Shutterstock


Chryssipus, un filozof grec din şcoala stoicilor, a murit în anul 206 înainte de Hristos în urma unei crize de ... râs!

Chryssipus a văzut într-o bună zi un măgar care-i mînca smochinele din livadă. Amuzat de privelişte, filozoful i-a poruncit sclavului său să-i dea măgarului şi o carafă de vin, să nu i se aplece după atâtea smochine. După ce a cugetat o clipă la gluma sa, filozoful a izbucnit într-un hohot care s-a prelungit într-un acces violent de rîs, soldat în final cu moartea sa.


De un curaj şi o stăpânire de sine incredibilă, dublată de un simţ total al umorului a dat dovadă şi Sfântul Laurenţiu în timpul martiriului său petrecut în anul 258 după Hristos. Arestat în urma unei razii declanşată de persecuţiile împotriva creştinilor ordonate de împăratul roman Valerian, Sfântul Laurenţiu a fost condamnat la o moarte cumplită. Călăii l-au legat cu lanţuri de o frigare uriaşă, după care a fost ars la un foc mic, pentru a i se prelungi astfel chinurile. Cronicarul Prudentius, martor la sinistra scenă a martiriului, a notat că Laureţiu a glumit cu călăii până în momentul morţii. La un momenta dat, sfântul martir le spunea acestora: „Cred că m-am făcut destul pe partea acesta, întoarceţi-mă la proţap şi pe partea cealaltă, măcar să faceţi o treabă bună”. Astăzi Sfântul Laurenţiu este considerat a fi patronul bucătarilor şi al pompierilor.

Primul împărat al Chinei, Qin Shi Huand Di, a murit în anul 210 înainte de Hristos, după ce a înghiţit o mare cantitate de mercur în încercarea de a deveni nemuritor, convins conform medicinii tradiţionale chinezeşti că astfel nu va muri niciodată. A murit însă la scurt timp după ce a înghiţit mercurul...

Chiar şi studiul în exces poate conduce la moarte, după cum a demonstrat în anul 270 înainte de Hristos, un gânditor grec pe numele lui Philitas din Cos. Acesta s-a angrenat într-o seară atât de intens în studierea argumentaţiei din spatele folosirii greştie a cuvintelor şi termenilor încât a uitat să mai mănânce şi a murit de foame şi deshidratare.


De moarte cumplită se pare că a avut parte în anul 1327 şi regele Edward al II-lea al Angliei care a fost detronat şi închis de soţia sa Isabela şi de amantul acesteia Roger Mortimer. Cei doi i-ar fi născocit un sfârşit de-a dreptul diabolic. Fostul rege ar fi fost legat după care i s-ar fi introdus cu forţa în anus o bară de fier înroşită în foc...

Sursa foto: Shutterstock


Stăpânul cetăţii Braunau din Austria, nobilul Hans Steininger a murit în anul 1587 după ce a călcat pe propria barbă şi s-a împiedicat în cădere lovindu-se mortal la cap. Steninger avea o barbă lungă de peste 1, 4 metri pe care o purta de obicei rulată şi legată într-un săculeţ pe care îl avea atârnat mereu la gât. În acea zi fatală, săculeţul fusese uitat la vânătoare.


Perioada medievală a fost de altfel una în care decesle cauzate de torturile oribile, precum şi de accidente bizare, erau deosebit de frecvente.

Un exemplu în această direcţie este moartea din anul 1660 a lui Thomas Urquhart, un aristocrat scoţian, primul traducător al operelor lui Francois Rabelais în limba engleză. Fără să fi auzit probabil de cazul lui Chryssipus, Thomas Urquhart ar fi murit în urma unei crize convulsive de rîs, după ce nobilul scoţian auzise vestea încoronării lui Charles al II-lea.


Situaţia de a avea un amant sau o amantă a fost mereu una cu potenţial periculos, mortal chiar, după cum o demonstrează şi cazul din anul 1667 al lui James Betts, un student al Chorpus Christi College din Cambridge, pe care Elizabeth Spencer l-a ascuns într-un dulap căruia i-a bătut uşile în cuie, în încercarea de a-şi ascunde amantul-student de către tatăl său, John Spencer. Uitat, pare-se în dulap, James Betts a murit în cele din urmă din lipsă de aer.


Sursa foto: Shutterstock


Nici mâncatul fără limite nu este o activitate lipsită de riscuri, după cum a demonstrat în anul 1771 Adolf Frederick, rege al Suediei. Gurmandul monarh a mâncat în dimineaţa zilei de 12 februarie câţiva homari, caviar, varză murată, heringi afumaţi plus 14 porţii din desertul său favorit servit alături de câteva căni cu lapte. La sfârşit a mai băut o sticlă de şampanie. Până spre amiază regele era deja mort...

De un curaj şi o sfidare a morţii şi durerii comparaile cu cele ale Sfântului Laureţiu, a dat dovadă şi haiducul şi luptătorul pentru libertatea grecilor, Athanasios Diakos. La sfârşitul bătăliei de la Alamana, din anul 1821, Athanasios a fost capturat viu de către turci după ce toţi oamenii săi au fost ucişi. Turcii i-au propus să treacă la Islam, căci nu doar că-l vor cruţa, dar îl vor face colonel. Athanasios Diakos le-a replicat scurt „m-am născut grec, voi muri tot grec”. Atunci turcii l-au tras în ţeapă de viu. Conform martorilor vizuali, Athanasios nu a scos niciun ţipăt de durere, ba mai mult după ce a fost ridicat în ţeapă, le-a spus tuturor: „Uitaţi-vă şi voi ce moment şi-a ales Hades să mă ia din lume. Primăvara a venit, iarba verde a încolţit, iar copacii sunt în floare”...


Un avocat şi politician din Ohio, Clement Vallandingham a murit într-un mod stupid în anul 1877 în timp ce demonstra cu propriul pistol modalitatea în care victima unei sinucideri s-a sinucis. George Herbert, al cincilea Earl de Carnarvon a murit din cauz aunei muşcături de ţânţar survenită exact în momentul în care acesta de bărbierea. Din cauza înţepăturii insectei, nobilul s-a tăiat cu briciul, infectându-se astfel cu erizipel ceea ce a dus în cele din urmă la o pneumonie fatală.


Isadora Duncan o celebră dansatoare şi balerină interbelică a murit strangulată de propria ei eşarfă, care s-a înfăşurat de roţile unui autovechicul în care aceasta era pasageră.


Singurul om din lume ucis până în prezent de un cazuar (pasăre din ordinul struţilor care trăieşte în Noua Zeelandă şi nordul Australiei, şi care este celebră pentru agresivitatea sa) este Phillip McClean care întâlnind un cazuar pe proprietatea sa, a decis ca împreună cu fraţii săi să omoare pasărea cu bastoanele. După ce australianul a lovit cazuarul, acesta l-a lovit în gât cu piciorul, ghearele uriaşe ale păsării retezându-i artera carotită.

Celebrul Harry Houdini, maestrul suprem al evadărilor incredibile a murit de fapt din cauza unui pumn primit în abdomen. În anul 1926, pe când făcea o demonstraţie publică, Houdini a cerut unui boxer amator să-l lovească în abdomen cu toată puterea. Lovitura a provocat o ruptură de apendice în urma căreia Houdini a decedat câteva zile mai tîrziu.


Sursa foto: Shutterstock


Inclusiv sucul de morcovi poate fi fatal în anumit situaţii, după cum a demonstrat Basil Brown, un fanatic al alimentaţiei sănătoase din Croydon, Anglia care în decursul a zece zile a băut numai puţin de 38 de litri de suc de morcovi, gest extrem care i-a provocat o supradoză a vitaminei A în organism precum şi probleme serioase ale ficatului.


Însă în anul 1979, Robert Williams un angajat al uzinelor Ford, avea să fie primul om din istorie ucis de un robot după ce braţul în greutate de peste o tonă al unui robot industrial s-a desprins şi l-a lovit în cap pe Williams.


Boris Sagal, un producător de filme documentare a murit în timpul filmărilor la serialul TV World War III, după ce fără să-şi dea seama a mers înspre palele pornite ale unei elice de elicopter sfârşind aproape decapitat.


David Grundman este şi el primul om care a fost ucis după ce a tras cu puşca într-un uriaş cactus saguaro din Arizona. După câteva gloanţe trase în planta imensă, un braţ al cactusului s-a desprins şi l-a lovit în cap.

Nici rezistenţa geamurilor incasabile nu trebuie probată niciodată cu propriile trupuri, după cum a demonstrat-o Garry Hoy, un avocat din Toronto, Canada, care în anul 1993 într-o încercare de a dovedi forţa unui geam incasabil de la fereastra etajului 24 al unei clădiri, a decis să se izbească cu toată puterea de geam, după cum mai făcuse de câteva ori. Din nefericire pentru el şi pentru spectatorii îngroziţi, geamul nu a rezistat.

Nici vremurile moderne, cu fluxul imens de informaţii de care poate profita oricine, nu au dus la dispariţia morţilor bizare.

Mai aproape de zilele noastre, în anul 2008, David Phyall, un locuitor într-un bloc de apartamente din Southampton, Anglia, a fost atât de nemulţumit de decizia autorităţilor locale de a dărâma blocul, încât a decis să-şi ia zilele cu ajutorul unei drujbe.

Jose Luis Ochoa, un spectator al o luptă ilegală de cocoşi din Tulare County, California, a intrat în istorie drept primul om ucis de un cocoş, după ce unul dintre cocoşii care averau ataşaţi de picioare pinteni lungi şi foarte ascuţiţi, a sărit din ţarcul de luptă şi l-a lovit accidental în picior, secţionându-i astfel artera femurală.

Edward Archbold din West Palm Beach, Florida, a reuşit trista şi inutila performanţă de a fi primul om din lume care a murit după ce a mâncat sute de gândaci în cadrul unui concurs de mâncat gândaci de bucătărie.

La capitolul morţi bizare se califică din plin şi un bielorus în vârstă de 60 de ani care a fost ucis de un castor pe care îl prinsese şi vroia să facă o fofografie cu uriaşul rozător. Castorul disperat să scape, l-a muşcat pe bătrân atât de tare de picior, încât i-a retezat artera femurală, fapt care a dus la o hemoragie masivă, urmată de deces.

Moartea poate apărea în cele mai neaşteptate şi bizare moduri. Un motiv în plus pentru a fi mai atenţi ce facem în decursul vieţilor noastre.


sursa

Istoria Romaniei, scrisa in aur.

Barbara Deppert Lippitz, cel mai mare expert în aur din Europa: “România e singura țară din Europa care își are scrisă istoria în propriul ei aur!!!”

Piticii culturii românești de genul unui Boia sau Patapievieci, primul remarcându-se prin faptul că îi consideră pe români un popor insignifiant în istoria și cultura europeană, fără drepturi istorice în Transilvania, iar al doilea fiind celebru prin emanații pseudointelectuale de genul “Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu…” sau “Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării”…, așadar, piticii culturii românești vor avea încă o ocazie să le stea vorbele în gât, cu tot cu conținutul lor filozofic, ca urmare a declarațiilor fabuloase făcute de un reputat om de știință german, doamna Barbara Deppert Lippitz, arheolog, probabil cel mai mare expert în aur din Europa.

Fiind prezentă în România pentru analiza brățărilor dacice din aur, a căror autenticitate este dincolo de orice discuție, Barbara Deppert Lippitz ne spune: “Sunt unul dintre specialiștii cei mai cunoscuți, nu numai în Europa, ci în toată lumea, și spun adevărul. Civilizația dacică este magnifică, iar eu sunt mândră că mă lupt pentru daci, aici, în țara dumneavoastră. ” (Marius Fincă – “Cine sunt strămoșii noștri?”)

Ce ironie! Să vină un străin să lupte pentru daci în timp ce autoritățile științifice românești îi îngroapă, lăsând în paragină cetățile dacilor, eliminându-i din manuale…

Într-un intrerviu acordat revistei Formula As, arheologul german ne mai spune și alte lucruri extraordinare. Iată câteva extrase semnificative din acest interviu:

“Voi sunteti cu siguranta urmasii dacilor. Romanii au venit, au luat aurul, au stat o perioada si au plecat. Este adevarat ca au lasat si cateva urme prin aceasta trecere temporara pe teritoriul dac. Au lasat putina latina, pentru ca latina era limba oficiala, au lasat ceva monumente, expresie a recunoscutei culturi romane, si foarte putine obiceiuri, dar ei nu au putut sa schimbe structura poporului dac, pana la plecarea lor si nici dupa aceea. Poporul român, care desigur a suferit si alte influente, se deosebeste radical de cel italian. Este mult mai ospitalier, mai jovial, mai comunicativ. Legatura românilor cu natura este mult mai profunda decat a celorlalte popoare europene. Si aceasta este cea mai importanta mostenire pastrata de la daci. Dacii erau una cu natura. Natura era viata lor, iar viata lor era natura.”

“Aveti peste 6000 de ani de istorie a aurului! Este istoria voastra si numai cine nu vrea nu o priveste la adevarata ei valoare. Dupa parerea mea, sunteti singura tara din Europa care are istoria scrisa in propriul ei aur. Si asta este un lucru rar si exceptional, de care puteti sa fiti mandri. Probabil ca numai in America de sud, la Bogota, in celebrul muzeu al aurului, putem vedea expus aurul indienilor, dar aceasta reprezinta doar o parte a istoriei lor si nu o intreaga istorie gravata in aur, asa cum aveti voi. Nici la Luvru, nici la British Museum si nici in muzeele din Statele Unite nu gasim ce exista in muzeul dumneavoastra de istorie. (este vorba de Muzeul Național de Istorie din București – n.m.) Sigur, au multe exponate de aur si aceste muzee, dar ele apartin altor culturi decat ale tarilor respective. Este regretabil ca voi, romanii, nu ati profitat de aceasta istorie scrisa in aur, asa cum ati fi meritat. Si cand spun “ati fi meritat”, ma gandesc la ceea ce istoria voastra a insemnat pentru Europa, la forta pe care aurul vostru a avut-o in construirea unei civilizatii demne de marile civilizatii ale lumii. Aici, la voi, nu gasim aur cumparat sau obtinut prin cuceriri, ca in celelalte muzee ale lumii. Aici vorbim, in exclusivitate, de aur autohton.”

“Voi, poporul roman, puteti sa va mandriti cu originea voastra si sa va considerati cel putin egalii celorlalte popoare care au radacini in batrana Europa”

Puteți afla lucruri foarte interesante despre aurul antic al României urmărind și filmul TRACII, ISTORIE ASCUNSĂ:

sursa